Mănăstirea Cocoș

Conform Pr. Ioanichie Bălan („Vetre de sihastrie românească”, București, 1982, pag. 221), pe locul unde se va întemeia Mănăstirea Cocoș, a existat pe la anul 1679 un schit de sihaștri.

Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1833 de trei călugări români de la Mănăstirea Neamț, Visarion, Gherontie și Isaia, întorși de la Sf. Munte Athos cu o corabie pe Dunăre, la Isaccea. Ieromonahul Visarion, primul stareț al mănăstirii, ridicat la rangul de arhimandrit de ierarhul grec Panaret, Arhiepiscopul Tulcei, era tipograf și a contribuit la tiparirea primei traduceri în limba română a „Descrierii Moldovei”.

Pe monumentul din curtea mănăstirii sta scris: „Mărturie a prezenței poporului român în această strabună Dobroge și în continuarea spiritualității sale creștine Arhimandrit Visarion ridică altar de slujire pe acest loc în anul 1833. S-a ridicat monumentul de către starețul protosinghelul Gherasim 1979”.

Mănăstirea este atestată documentar în 1841, până atunci funcționând prin încuviințarea organelor locale musulmane.

Primul lăcaș de la Cocoș, ridicat din nuiele și lipit cu pământ, avea hramul „Intrarea în biserică” și a fost reparat în 1846 prin încuviințarea sultanului Abdul Medgid (1839 - 1861) conform firmanului existent în original în arhiva mănăstirii. Biserica a rezistat până în anul 1910, când a fost dărâmată, la troița înălțată pe locul altarului menționându-se: „Aici a fost Sfânta Masă a vechii biserici zidită în 1833, odată cu înființarea acestei mănăstiri”.

În anul 1850, în mănăstire viețuiau 30 de călugări. Mănăstirea deținea pământ pe care se cultiva îndeosebi grâu, șapte locuri de vie, 1.500 oi, 120 vaci, 300 capre, 40 cai. Avea 30 de muncitori angajați pentru efectuarea muncilor agricole. În anul 1853 se construiește o nouă biserică din cărămidă și piatră cu hramul „Sfintei Treimi” ridicată prin osârdia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiță Poenaru care, imediat ce se călugărește la Mănăstirea Cocoș, donează mănăstirii 15.000 de galbeni, 500 oi și 15 cai.

Starețul Visarion a trecut la cele vesnice în 1862. Între anii 1862 - 1864 mănăstirea a fost păstorită de starețul Daniil, călugăr ardelean, prin grija căruia se clădesc clopotniță înaltă de 30 metri și chiliile în stil oriental cu pridvor și cerdac, cu acoperișul învelit cu olane, declarate monument istoric în 1959.